Opinia generală este că a ţine un câine închis într-o cuşcă este o dovadă de cruzime şi de rău-tratament asupra animalelor. Nimic mai fals. Acelaşi răspuns l-ai primi şi dacă a-i întreba orice medic veterinar sau expert în dresaj.

Adevărul este că dacă-i oferi ocazia de a avea propria cuşcă, prietenul tău patruped îţi va fi recunoscător şi se va simţi mai relaxat şi în siguranţă. În plus, în acest mod, comportamentul său distructiv va ieşi mai puţin în evidenţă, iar mobila ta va fi la loc sigur, pantofii îţi vor rămâne întregi şi nici probleme cu firele electrice roase de câine nu vor apărea.

De asemenea, o cuşcă este foarte folositoare şi dacă plănuieşti să călătoreşti şi nu doreşti să-ţi laşi câinele acasă. Majoritatea hotelurilor care acceptă animale impun, de fapt, ţinerea acestora îngrădite, pentru a se asigura astfel că-şi vor menţine camerele intacte.

Alegerea cuştii perfecte

Bineînţeles că există o mulţime de tipuri de cuşti, care vin într-o multitudine de dimensiuni. Iar întrebarea: Ce cuşcă este cea mai potrivită pentru câinele meu? pare destul de întemeiată.

Ei bine, nu există un răspuns standard. În momentul alegerii, este necesar să iei în calcul mărimea câinelui. Cuşca trebuie să-i ofere acestuia o oarecare libertate, un spaţiu suficient de mare pentru a sta confortabil în picioare, dar suficient de mică pentru a nu-i da ocazia de a-şi face nevoile într-un colţ şi, apoi, să se poată culca liniştit în celălalt. În definitiv, primul lucru pe care dorim să-l înveţe animalul nostru este să păstreze curat locul în care îşi petrece timpul, doarme sau mănâncă.

Un alt lucru pe care trebuie să-l ai în vedere se referă la vizibilitate. Câinele este o fiinţă curioasă, vrea să ştie tot ce se petrece în jurul său. Iar dacă nu poate, va deveni agitat, nervos şi există posibilitatea ca, uneori, să dezvolte un comportament exagerat de timid.

De asemenea, acordă puţină atenţie şi decorării cuştii. Ar fi indicat să amplasezi în ea tot felul de jucării (destul de mari pentru a nu putea fi înghiţite). Dacă acestea sunt rupte în bucăţi, ai grijă să le înlături, pentru a evita diversele accidente care pot apărea prin ingerarea lor.

În plus, în cazul în care plănuieşti să-ţi ţii câinele în cuşcă mai mult de două ore, oferă-i şi un vas cu apă (de preferat, unul adânc şi care nu poate fi răsturnat foarte uşor).

Majoritatea câinilor preferă să doarmă pe o suprafaţă moale. De aceea nu ar fi rău (ba chiar este recomandat) să aşterni în cuşcă o pătură sau un prosop. În cazul în care câinele dă senzaţia că nu stă confortabil şi chiar urinează pe aşternut, înlătură-l, cel puţin până când animalul încetează să mai urineze în cuşcă.

Procesul de familiarizare

Cu timpul, câinele tău va privi cuşca sa ca pe un adăpost, ca pe un loc personal, care îi oferă sentimentul de siguranţă. Dar până atunci, trebuie obişnuit cu aceasta. Poţi începe prin a-l ţine în cuşcă (lăsând uşa deschisă) câte zece minute la interval de câteva ore, fără să părăseşti camera. Mai apoi, perioada de timp în care câinele stă în cuşcă poate creşte la 30 de minute. Iar odată ce câinele ajunge la maturitate, acesta poate fi lăsat în cuşcă mai mult timp, însă nu este indicat să se depăşească şase – opt ore.

În plus, poţi pune şi câteva crochete în interior pentru ca animalul tău să se poată bucura de o oarecare recompensă şi, astfel, să asocieze cuşca cu un loc plăcut.

Dar, ţine minte! Niciodată nu-l obliga, nu-l forţa să intre în cuşcă. Această decizie trebuie să o ia singur, din proprie iniţiativă. Însă, cu siguranţă, acest lucru nu se va întâmpla de la sine. Acordă-i puţin din timpul tău şi înarmează-te cu multă răbdare.

De asemenea, sunt cazuri în care câinele începe să latre imediat ce este închis în cuşcă. Un astfel de lucru se întâmplă fie din cauză că nu a fost iniţiat corespunzător şi nu au fost parcurşi toţi paşii necesari pentru ca animalul să se familiarizeze cu noul său loc de odihnă, fie pentru că animalul tău suferă de anxietate şi nu-i place să fie lăsat singur. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul câinilor care nu au parte de suficientă mişcare. Iar unele rase de câini (precum  Schnauzerii pitici) sunt, pur şi simplu, prin natura lor, gălăgioase.

O atenţie în plus trebuie să acorzi vârstei câinelui. Cu cât acesta este mai tânăr, cu atât are mai puţin control asupra eliminării excrementelor şi, în consecinţă, nu ar trebui lăsat foarte mult timp în cuşcă. De altfel, în cazul puilor care nu au mai mult de nouă săptămâni, ar fi indicat să mai aştepţi o vreme până să începi să-i familiarizezi cu aceasta.

Temperatura este un alt factor care trebuie luat în calcul. Când nivelul acesteia depăşeşte 30 de grade, nu este recomandat să ţii animalul în cuşcă. Mai ales dacă vorbim despre câini aparţinând unor rase cu botul scurt (Pug sau Bulldog) sau unor rase cu blana groasă (Malamut de Alaska, Huskie, Akita).

Achiziţionarea unei cuşti

Aşa cum spuneam, dimensiunile sunt foarte importante în alegerea cuştii potrivite. Iar preţul uneia variază între 100 şi chiar 500 de lei.

Însă, iată cât te poate costa neachiziţionarea unei astfel de cuşti: pantofii tăi preferaţi, mobila pentru care ai plătit o mulţime de bani, cablurile de la televizor sau calculator. De fapt, adevăratul preţ pe care vei ajunge să-l plăteşti, pentru că nu ai fost destul de inspirat(ă) încât să-i cumperi un astfel de lucru, va fi siguranţa câinelui şi liniştea ta.

Tipuri de cuşti

În funcţie de nevoile tale, poţi alege o cuşcă de transport sau o cuşcă pentru casă, o cuşcă din material textil sau una metalică. Dacă te gândeşti că-ţi trebuie doar pentru acasă, poţi să ai în vedere şi un coteţ, fie din material lemnos, fie din material plastic, special realizat pentru a-i oferit câinelui condiţii optime de viaţă, care oferă protecţie la căldurile toride din timpul verii, dar şi la gerul puternic al iernii.

Articolul Rolul cuştii în educaţia câinelui apare prima dată în AnimalMagazin.

Probabil că ai auzit vorba populară care spune că „nimic nu-i normal pe lumea asta” şi, în mare parte, aş putea spune că e adevărată. Şi în dese rânduri poţi auzi persoane afirmând „câinele meu a-nebunit”. Aşadar, pentru toţi aceia al căror câine manifestă un comportament ciudat, straniu şi greu de explicat, pentru care noi, oamenii, nu putem găsi un răspuns logic, s-ar putea să existe o explicaţie în analiza de mai jos.

Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie

Câinele tău…

• are dificultăţi în a îndeplini o comandă simplă, precum „şezi” sau „culcat”, deşi ştii cu siguranţă că înţelege ce vrei să-i spui? Poate că el încearcă să asculte comanda, dar nu poate rezista tentaţiei de a te urma.
• arată neobosit şi parcă s-ar mai juca o vreme chiar şi după o plimbare lungă?
• îşi pierde rapid interesul în timpul sesiunii de dresaj, doar pentru a şi-l recăpăta imediat?
• te ignoră complet, chiar dacă este conştient de prezenţa ta în preajma lui?

Dacă ai răspuns cu „da” la una sau mai multe dintre întrebările de mai sus, atunci este posibil ca prietenul tău patruped să sufere de sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie (ADHD). Ceea ce înseamnă că acesta va fi mai greu de dresat, dar, pe de altă parte, s-ar putea să posede un talent şi o dorinţă nestăvilită de a îndeplini o anumită sarcină. Încearcă să înţelegi ce-l motivează pe câinele tău şi concentrează-ţi toate eforturile pe respectivul lucru.

Autism

Câinele tău…

• are probleme în a interacţiona cu alţi câini? Poate că nu respectă spaţiul celorlalţi câini sau refuză să înţeleagă mesajele prin care ceilalţi câini îi spun să stea deoparte.
• nu reuşeşte să înveţe din experienţele şi greşelile anterioare? Poate că cercetează iarăşi obiectele fierbinţi şi este de fiecare dată surprins de ce descoperă.
• preferă o singură activitate, excluzându-le pe toate celelalte?
• nu răspunde prea bine la o schimbare în rutina zilnică? Poate nu se simte confortabil atunci când este dus într-un nou loc şi nefamiliar.
• are schimbări radicale de temperament?
• arată dezorientat fără vreun motiv anume?

Autismul este o afecţiune care se manifestă printr-o gamă largă şi diversă de tipuri de comportament care afectează atât oamenii cât şi câinii. Autismul se manifestă, de cele mai multe ori, şi printr-o atenţie deosebită la detalii şi prin abilitatea de a deosebi cu uşurinţă două lucruri aparent identice, precum mirosuri sau sunete. Socializarea este totuşi o activitate dificilă pentru indivizii afectaţi de autism. Se crede că, în aceste cazuri, zona creierului care controlează interacţiunile sociale este minimalizată în favoarea zonelor care controlează memoria şi atenţia la detalii, ceea ce face posibilă dezvoltarea unor abilităţi specifice remarcabile la aceşti indivizi.

Sindromul Asperger

Câinele tău…

• nu se simte confortabil în prezenţa altor animale sau altor persoane, indiferent de experienţele anterioare?
• are un talent excepţional sau un nivel de inteligenţă ieşit din comun? Poate e cel mai bun retriever pe care l-ai văzut vreodată.
• încearcă de fiecare dată să-i domine pe ceilalţi câini, fără să ţină cont de mărimea acestora sau de atitudinea lor?
• repetă anumite obiceiuri pe care i le-ai interzis, precum scărpinatul sau făcutul gropilor în pământ?
• pare uşor de păcălit? Poate că-l poţi face să alerge în repetate rânduri după un obiect imaginar pe care simulezi că îl arunci. Şi chiar dacă ai făcut asta de cinci sau zece ori înainte, a unsprezecea oară el reaţionează la fel.

Sindromul Asperger şi autismul au multe lucruri în comun. Acesta este considerat o formă avansată de autism. Cei care suferă de sindromul Asperger au, în majoritatea cazurilor, o capacitate mentală excepţională şi abilităţi de inter-relaţionare foarte scăzute. În cazul oamenilor, spre exemplu, o astfel de persoană va pune pe primul loc interesul personal, fără a ţine cont dacă astfel va jigni sau va deranja pe cineva. Stimulează-ţi câinele prin joc şi încurajându-l să se concentreze asupra lucrurilor care-l motivează. Alege cu atenţia hrana pe care i-o dai şi ai multă grijă şi răbdare când acesta intră în contact cu alţi câini sau alte persoane.

Tulburarea de personalitate anancastică (dominant hiperexactă)

Câinele tău…

• devine încăpăţânat, chiar şi în defavoarea sa? Poate că refuză să intre în casă chiar şi pe timp de ploiae, sau refuză să lase jos din gură un obiect fierbinte sau ascuţit.
• devine preocupat deseori de un lucru aparent fără importanţă, precum o umbră sau o mică crăpătură în pământ?
• dezvoltă o obsesie pentru cineva sau ceva? Poate că nu părăseşte o persoană sau un alt animal, cu toate că este respins.
• îşi fugăreşte coada până la extenuare sau frustrare?

Tulburarea de personalitate anancastică se manifestă prin faptul că individul afectat se simte forţat să gândească, să acţioneze sau să simtă împotriva voinţei sale. Acest sentiment însoţeşte îndeosebi oboselile, compulsiile şi fobiile. Indivizii cu o astfel de tulburare de personalitate dau dovadă de cele mai multe ori de o inteligenţă remarcabilă, de o voinţă puternică, a căror slăbiciune derivă din faptul că acordă o atenţie deosebită detaliilor şi ajung de multe ori să fie foarte preocupaţi de un anumit lucru fără să-şi aducă aminte scopul pentru care îl fac. Deşi nu toate aceste simptome se regăsesc la câini, au existat cazuri în care au fost identificaţi câini cu această afecţiune. Respectivii posedă o inteligenţă peste medie, direct proporţională cu gradul lor de încăpăţânare. Astfel, înţelegerea motivelor pentru care un câine face un anumit lucru este vitală în astfel de cazuri, iar stăpânul trebuie să aibă multă răbdare.

Sindromul Tourette

Câinele tău…

• latră fără însă a se ridica în picioare sau fără a da importanţă animalului sau persoanei la care latră?
• îşi loveşte cu insistenţă picioarele în timp ce stă culcat?
• îşi dezvăluie colţii fără vreun motiv aparent sau fără să pară că este conştient de acest lucru?

Sindromul Tourette este o tulburare neuropsihiatrică relativ rară, cauzată de ticuri motorii diverse, la care se asociază cel puţin un tic vocal. Sunt câini care manifestă spasmuri involuntare sau latră fără motiv, dar nu în toate aceste cazuri este vorba despre sindromul Tourette. Este posibil să aibă un tic motoriu, dar nu la fel de complex precum cele provocate de Tourette. De aceea, diagnosticul trebuie pus de o persoană specializată.

Cele de mai sus reprezintă doar posibile similarităţi între comportamentul uman şi cel canin, însă trebuie să nu pierzi din vedere un lucru foarte important: câinii sunt foarte diferiţi de noi, oamenii. Astfel, deşi în cazul oamenilor, anumite tipuri de comportament sunt catalogate drept tulburări aparţinând spectrului autist, în cazul câinilor, acestea ar putea fi considerate variaţii comportamentale deosebite, variaţii neurologice care contribuie la descătuşarea inteligenţei naturale latente din creierul câinilor şi a unor abilităţi ieşite din comun.

Articolul Comportamentul câinelui tău este normal? apare prima dată în AnimalMagazin.

Hachiko: a dog story este o poveste emoţionantă despre iubire, loialitate şi determinare.

Regizorul suedez, Lasse Hallstrom, a reuşit să creeze o atmosferă perfectă şi să ofere personajelor suficientă credibilitate încât spectatorul să se implice emoţional şi să treacă cu vederea micile detalii care par oarecum artificiale.

De fapt, singurul lucru căruia trebuie să-i acordăm atenţie este relaţia specială dintre Hachiko şi noul său stăpân.

Dar iată despre ce este vorba: Hachiko este un câine din rasa Akita Inu, ajuns, din întâmplare, în orăşelul în care locuieşte profesorul Parker Wilson, interpretat de către Richard Gere. Ca în fiecare zi, Wilson se întoarce de la serviciu pe la ora 17.00 şi soseşte în gara Bedridge. Numai că aceasta nu va fi una obişnuită, pentru că întâlneşte un câine adorabil, al cărui stăpân nu pare să fie de găsit. Aşadar, în cele din urmă, îl ia cu el acasă, deşi prevede că soţia sa, Cate, nu va fi de acord. Însă, fiica profesorului Wilson, Andy, îl susţine şi astfel Hachiko rămâne câinele de companie al familiei Wilson.

Apoi, totul este perfect. Întreaga comunitate urmăreşte relaţia specială care s-a format între Wilson şi Hachiko; cum în fiecare dimineaţă câinele îl însoţeşte pe profesor la gară şi cum în fiecare seară, la orele 17.00 fix, îl aşteaptă la aceeaşi gară să se întoarcă de la serviciu.

La un moment-dat, însă, profesorul nu se mai întoarce. Dar Hachiko îl aşteaptă. În fiecare zi. Timp de nouă ani. Până când, în cele din urmă, ajung să se regăsească.

Poate că nu este un film de o calitate remarcabilă, nu conţine metafore complexe, dar reuşeşte să ajungă la sufletul fiecărei persoane care-l priveşte. Aceasta este marea calitate a lui Hallstrom: clădeşte o poveste deosebită pornind de la un scenariu cu multe lipsuri; creează un univers prin care arată ce înseamnă o prietenie adevărată şi de cât devotament poate da dovadă un simplu animal; ne dă tuturor o lecţie de viaţă.

Hachiko: a dog story este inspirat după clasicul japonez din 1987 – Hachikô monogatari, inspirat, la rândul său, după romanul lui Kaneto Shindo.

Şi, aşa cum spuneam, totul se bazează pe o poveste adevărată: cea a lui Hachi, un Akita care şi-a aşteptat stăpânul timp de nouă ani pentru a se întoarce de la muncă. Iar în semn de preţuire a devotamentului său, în aprilie 1934, comunitatea orăşelului i-a construit o statuie în apropierea gării Shibuya, din Japonia, localitatea sa natală.

Articolul Hachiko: a dog story (Hachiko: povestea unui câine) apare prima dată în AnimalMagazin.

Esenţial!

Dresajul de ascultare este absolut esenţial! Asigură-te că cineva din casă îşi poate dedica suficient timp pentru formarea câinelui, în mod special dacă acesta este încă pui. Dacă şi mezinul familiei doreşte să participe la şedinţele de dresaj sau formare, acest lucru ar trebui să se petreacă sub supravegherea strictă a unui adult. În plus, copiii din casă trebuie să fie învăţaţi cum să se comporte în preajma unui câine.

Vârsta şi talia

Trebuie să iei în considerare vârstele, precum şi nivelurile de activitate ale copiilor tăi.

Puştii pot fi pur şi simplu doborâţi de un câine care nu are cum să-şi cunoască dimensiunile şi, la fel de bine, copiii mai mari ar putea zdrobi un câine mic, dacă aceştia nu sunt întotdeauna atenţi. Ai putea să-ţi doreşti să cumperi un câine adult care s-a mai aflat în preajma unor copii, deoarece un căţel are nevoie de foarte multă atenţie suplimentară.

Personalitate

O familie cu copii are nevoie, în mod ideal, de un câine inteligent, cu un temperament bun şi cu un nivel de energie moderat. Anumite rase pot fi bune în mod natural cu copiii:

• Labrador Retriever sau Golden Retriever: Aceste rase sunt de obicei nemaipomenite pentru copii şi destul de inteligente, dar pot fi foarte hiperactive dacă nu primesc suficient exerciţiu fizic, şi nu numai.
• Pudel: Crezi sau nu, pudelul este extrem de inteligent şi are un temperament extraordinar. În plus, ai posibilitatea de a alege dimensiunea – grupa de jucărie, miniatură sau standard.
• Bichon Frise: acest câine de talie mică adoră să se joace, dar nu este de obicei hiperactiv. Şi dimensiunile lui mici, îl face ideal pentru micuţul tău. Îngrijirea regulată este necesară.
• Beagle: Aceşti câini sunt foarte prietenoşi, deştepţi şi nu prea mari, ceea ce îi face foarte potriviţi pentru copii. Deşi unele exemplare pot fi un pic cam exaltate, acestea răspund de obicei foarte bine la şedinţele de formare.
• Cairn Terrier: Aceşti câini activi mici par a avea o afinitate naturală pentru copii. Pot ţine pasul cu aceştia din urmă, tolerându-le aproape orice şi rămânând totuşi  foarte blânzi.
• Collie şi Shetland Sheepdog: Ambele rase sunt foarte calme, blânde şi tolerante, şi se înţeleg bine de cele mai multe ori cu copiii de toate vârstele şi înălţimile.
• Ciobănescul german: Această rasa este extrem de loială şi de protectivă, dar trebuie să fie bine dresată. Ciobănescul german are o latură ludică bine dezvoltată, mai ales la vârste mai tinere.
• Maidanezii: Mulţi dintre aceştia pot fi câini cu adevărat uimitori, echilibraţi şi inteligenţi. În plus, adoptând unul, poţi da o lecţie de viaţă celui mic.

Identificarea familiei de câini

Când te-ai decis să cauţi câinele potrivit pentru copilul tău, poţi face acest lucru la prieteni, cunoscuţi, la un adăpost sau la o canisă. Intersează-te despre câini care au fost deja în asistenţă maternală. „Părinţii” lor adoptivi îi iubesc şi îi cunosc cel mai bine. Din moment ce aceştia din urmă îşi doresc ca patrupezii să ajungă în căminul potrivit pentru ei, atunci vor tinde să fie foarte oneşti în ceea ce priveşte personalitatea şi temperamentul animalului. De aceea, tot acestora le poţi cere sfaturi despre câinii care s-ar potrivi la stilul de viaţă al copiilor tăi. Dacă îţi doreşti un câine rasă pură, atunci îţi recomandăm să mergi la un crescător. Dar alege, cu atenţie, o canisă care are o reputaţie bună printre crescători.

Dacă alegi să obţii o rasă pură de la un crescător, atunci de sfătuim să ceri mai multe referinţe la alţi crescători din domeniu şi iubitori de câini. Odată ce ai identificat persoana potrivită, petrece mult timp cu aceasta vorbind despre temperamentul şi despre istoricul de socializare al puilor. Un bun crescător va trebui să cunoască foarte bine puii, cât şi pe părinţii acestora, şi să împărtăşească informaţii în legătură cu aceştia în mod gratuit.

În sfârşit acasă Felicitări, dacă ai ajuns în această etapă, înseamnă că ai găsit un câine nou pentru familia ta. A avea un câine este unul dintre cele mai minunate moduri de a îmbogăţi etapele de dezvoltare ale copilului tău şi de a crea amintiri frumoase care vor fi cu adevărat preţuite în anii ce vor urma. Legăturile create între copii şi câine pot fi cu adevărat magice. Dar nu uita, implicarea şi munca ta nu se opresc aici. În fapt, acestea nu se vor sfârşi niciodată. Formarea împreună, atât a câinelui, cât şi a copilului tău, poate fi un proiect ce poate dura toată viaţa. De aceea, ideea de proprietar responsabil de câine trebuie să meargă mână-n mână cu ceea ce înseamnă un părinte responsabil. Nouă nu ne rămâne decât să-ţi urăm mult noroc şi să te bucuri din plin de fiecare moment petrecut alături de câinele şi copiii tăi!

Articolul Cele mai potrivite rase de câini pentru copii apare prima dată în AnimalMagazin.

În articolul precedent, ţi-am prezentat metodele de dresaj cu care să începi. Ţi-am povestit şi despre importanţa recompensării câinelui de fiecare dată când acesta îndeplineşte cu succes o comandă. Iar, acum, îţi vom arăta de ce este de preferat recompensarea comportamentului pozitiv şi nu pedepsirea comportamentului nedorit.

• Acum ştim mai multe. În trecut, ne pedepseam copiii grav atunci când greşeau. Însă, între timp, am învăţat că sunt şi alte căi pentru a-i motiva. La fel stau lucrurile şi cu câinii.
• Pedeapsa poate cauza neîncredere, frică, agresivitate, răni. Utilizarea gardurilor electrice pentru a-l împiedica să se mai apropie de gard îl poate face să refuze să mai iasă în curte. Zgărzile strangulante pot cauza rănirea internă a gâtului şi apariţia altor probleme la nivelul gâtului şi spatelui.
• Pedeapsa inhibă creativitatea. Dacă un câine este pedepsit pentru faptul că se aşază culcat atunci când i se dă comanda „şezi”, va deveni speriat şi confuz când i se va da comanda „culcat”.
• Pedeapsa are efecte secundare. Dacă îl tragi de zgardă de fiecare dată când se află în apropierea unui câine, s-ar putea să înţeleagă că acest lucru are de-a face cu ceilalţi câini şi, astfel, poate dezvolta o agresivitate, aparent nemotivată, faţă de aceştia.
• Pedeapsa îţi poate ruina relaţia cu câinele tău. Faptul că-i cauţi mereu greşeli în acţiunile sale şi-l pedepseşti pentru asta te poate transforma în duşmanul său.
• Dresajul prin folosirea pedepsei necesită foarte multă experienţă. Iar cei mai mulţi oameni nu au această experienţă. Dacă sincronizarea pedepsei cu fapta pentru care este pedepsit nu este perfectă sau dacă foloseşti mult prea multă forţă, îţi poţi răni prietenul patruped atât din punct de vedere fizic, dar mai ales din punct de vedere psihic.
• Utilizarea pedepsei îl face să se concentreze pe evitarea acesteia şi nu pe corectarea comportamentului. Gândeşte-te cum stau lucrurile în cazul oamenilor! Un maniac al vitezei nu încetineşte, de obicei, de bună voie, ci pentru că e posibil să întâlnească un radar în drumul său. La fel se va întâmpla şi cu câinele tău. Acesta va încerca să se furişeze şi să pretindă că a asimilat cunoştinţele pe care doreşti să le înveţe, fără însă ca aşa ceva să se întâmple, ci doar doreşte să evite să fie pedepsit.
• Utilizarea pedepsei nu va face procesul de educaţie unul plăcut. Prin urmare, câinele nu va dori să participe, iar, dacă o va face de frică să nu fie pedepsit, nu va învăţa prea multe lucruri din asta, ci totul se va rezuma la acumularea superficială a unor cunoştinţe.
• Recompensarea câinelui este o metodă mult mai eficientă. Animalul este educat să se comporte aşa cum dorim noi, iar, pentru asta, el primeşte ceea ce-i place: hrană, jucării sau răsfăţul şi laudele noastre. În cazul în care câinele nu răspunde la o comandă, nu-l pedepsi! Mult mai eficient este să nu-i mai oferi recompensa şi să-i dai o altă comandă pentru a o câştiga. Reţine că cel mai important lucru în sesiunile de dresaj este ca amândoi să vă distraţi şi între voi să se dezvolte o relaţie specială şi puternică.

Articolul Dresajul corect. Recompensă sau pedeapsă? apare prima dată în AnimalMagazin.

Recompensele. Ai grijă să fie cât mai mici (suficient cât câinele să le simtă gustul şi să vrea mai mult)! Oferirea unei recompense de fiecare dată când execută corect o comandă reprezintă una dintre cele mai uşoare metode de comunicare eficientă cu câinele tău. Prin acest gest, spunându-i că a făcut ceva bun. Este foarte important ca animalul să creadă că de fiecare dată când te va asculta va primi ceva în schimb.

Nu-i da nimic degeaba. De fiecare dată înainte de a-i oferi o recompensă cere-i să execute o comandă (şezi, stai, culcat etc.). Când spun recompensă nu mă refer strict la mâncare. Recompensa poate fi orice lucru îi place mult câinelui; poate fi vorba despre o sesiune de joacă sau o plimbare prin parc.

Tu eşti şeful. Cerându-i o mostră de comportament pozitiv înainte de a-i oferi ceea ce-i place lui cel mai mult te impui în faţa câinelui, îi demonstrezi că tu eşti „şeful” şi că toate lucrurile bune vin de la tine.

Reţine!

Atenţia ta este o recompensă pentru câine. Chiar şi atunci când ţipi la el că a făcut ceva rău.

Recompensă vs pedeapsă. Acest subiect merită discutat mai în detaliu, de aceea ţi-am pregătit un articol special. Acum îţi spun doar că un câine învaţă mult mai uşor să respecte comenzile date dacă îl încurajăm să ne asculte de bună voie şi nu utilizând forţa. Acesta trebuie să înţeleagă că trebuie să răspundă comenzile noastre nu de frică să nu fie pedepsit, ci pentru că la noi găseşte hrana, jucăriile şi toată distracţia de care are nevoie.

Un program scurt şi plăcut. Un câine răspunde cel mai bine la un program de dresaj care se desfăşoară în trei sesiuni (sau mai multe) pe zi, a câte cinci minute fiecare. De asemenea, nu pierde din vedere faptul că întotdeauna câinele tău învaţă cum să se comporte analizându-ţi propriul tău comportament şi reacţionând în consecinţă.

Exerciţii fizice. Fă-l să alerge în fiecare zi. Dacă intră în casă şi tot mai are chef de joacă şi-ţi „redecorează” locuinţa, a doua zi determină-l să alerge şi mai mult. Totuşi, dă-i motive să facă acest lucru din plăcere şi nu forţat.

Totţi câinii sunt predispuşi să muşte. De aceea este atât de important să-l obişnuieşti de mic cu tot felul de situaţii. De asemenea, socializarea câinelui cu alte animale, precum şi cu alte persoane, este esenţială. Astfel, nu-ţi mai asumi niciun risc în momentul în care ieşi cu el la plimbare sau când primeşti în casă musafiri.

Câinele învaţă încontinuu. Acesta este motivul pentru care şi tu ar trebui să-l educi tot timpul, să-l înveţi în fiecare zi câte ceva. După o anumită perioadă de timp, va trebui chiar să re-exersaţi anumite comenzi pe care i le-ai „predat” deja.

Articolul Sfaturi utile pentru un dresaj eficient apare prima dată în AnimalMagazin.

După cum afirmă unii experţi, nu numai timpul a ascuns urmele strămoşilor rasei. Se pare că şi nobilii germani au făcut aceasta pentru ca magnificul lor Brac gri-argintiu să pară a fi exclusiv creaţia ducatului de Saxa-Weimar. S-a demonstrat, însă, că strămoşii rasei provin din Franţa. În favoarea acestei teze vin statuile regelui Ludovic cel Sfânt (Ludovic al IX-lea), alături de care stă câinele său de vânatoare favorit, câine care seamăna foarte mult cu Weimaranerul actual. Apoi, numeroase stampe şi tapiserii franceze medievale cuprind imagini în care observăm aceşti câini gri-argintii. Se spune că Ludovic al IX-lea, întorcându-se dintr-o cruciadă din nordul Africii, a adus câţiva câini de culoare argintie. Acest tip de câine a fost denumit Chien Gris de Saint-Louis şi este strămoşul direct al Weimaranerului. Câinii lui Ludovic cel Sfânt erau folosiţi la vânătoarea de cerbi şi au constituit haitele regale din Franţa, până la sfârşitul secolului al XVII-lea şi îi putem „repera“ în lucrările lui Jean Baptiste Oudry, pictorul de curte al lui Ludovic al XIV-lea. Abia la începutul anilor 1700, rasa intră în graţiile curţii de Saxa-Weimar. Marele Duce Karl August a încrucişat exemplare din linii franceze pure cu rase de aret, în special cu Pointer, pentru a obţine un câine de vânatoare mult mai rapid şi mai suplu decât originalul Chien Gris de Saint-Louis, dar păstrând, totuşi, buna parte din caracteristicile acestuia. Noua rasă a fost denumită, cu mândrie, Brac de Weimar, iar exemplarele erau crescute şi selecţionate exclusiv în crescătoriile ducelui – fapt istoric important, care a permis conservarea caracteristicilor rasei. Din păcate, după razboaiele napoleoniene, singurele informaţii despre Weimaraner se găsesc în arhivele cinegetice franceze şi germane, aceşti câini fiind folosiţi de către paznicii de vânătoare pentru a descuraja braconierii şi pentru a menţine echilibrul populaţiilor de mistreţi şi de lupi.

În aceste condiţii, câţiva germani pasionaţi s-au încăpăţânat să salveze Weimaranerul aflat pe cale de dispariţie, trasformându-l într-un câine performant la aproape toate tipurile de vânătoare. În Germania, rasa a fost recunoscută oficial în 1896 şi, un an mai târziu, s-a înfiinţat şi Clubul dedicat Weimaranerului.

Primul război mondial a însemnat un nou moment de cumpănă în existenţa rasei: se pare că doar 12 exemplare mai supravieţuiseră în Germania. Şi este foarte posibil ca existenţa Bracului de Weimar actual să se datoreze unui…accident de vânatoare. În 1915, maiorul Robert de Berber a ucis, din greşeală, un Weimaraner. Cuprins de remuşcări, s-a hotărât să se ocupe de creşterea şi selecţia rasei. Se spune că, pentru revigorarea rasei, germanii au făcut din nou diverse încrucişări cu Bracul German cu Păr Scurt, cu Pointerul şi chiar cu Dogul German albastru (pentru a creşte talia Weimaranerului). Unii chiar încearcă să simplifice istoria, susţinând că Weimaranerul este o rasă derivată din Bracul German cu Păr Scurt, însă teoria e cam „subţire“.

Este drept că Bracul de Weimar este un… Brac, dar este mult mai „bătrân“ decât toţi ceilalţi Braci germani. Standardul modern al rasei s-a elaborat în 1925, dar, după cel de-al doilea razboi mondial, Weimaranerul era iarăşi în pragul dispariţiei. Se năşteau foarte puţini pui şi aproape toţi erau cumpăraţi de soldaţii americani care, impresionaţi de alura Weimaranerului în alergare, l-au poreclit Grey-Ghost (Fantoma gri). Şi aşa, în timp ce în Europa efectivele rasei se refăceau cu greu, în America, Fantoma Gri devenea un câine foarte popular.

Boom-ul american se datorează, în parte, şi faptului că rasa a fost îndrăgită de câteva personalitaţi, printre care Grace Kelly, Eisenhower şi Roy Rogers, astfel încât, pentru americani, era o dovadă de bun-gust să ai un Weimaraner. Succesul de peste ocean i-a ajutat substanţial pe crescătorii germani. Astfel, în anii ’50, şeptelul crescuse suficient în Germania pentru a se relua selecţia Weimaranerului, atât pe baza standardului cât şi în funcţie de aptitudinile de lucru, iar, în 1969, şi FCI a recunoscut rasa.

Caracteristici de bază

Popularitatea Weimaranerului în SUA nu s-a datorat doar unui moft al unei vedete sau doar frumuseţii acestui câine. În secolul al XIX-lea, germanii au selecţionat Weimaranerul astfel încât, pornind de la un câine oarecum asemănator copoilor, specializat în vânarea animalelor cu blană şi agresiv împotriva prădătorilor, au obţinut un Brac autentic, căruia i-au adăugat „funcţiile“ de vânator de păsări şi de aportor.

Pentru complexitatea aptitudinilor sale, în America, Weimaranerul a fost catalogat drept câine de vânătoare polivalent, adică o rasă care găseşte şi pontează vânatul, aportează şi de pe sol şi din apă, are un nas excelent şi ţine urma vânatului rănit, atât pe sol cât şi în apă. În plus, îşi protejează stăpânul, dar fără a fi agresiv, este foarte inteligent şi docil, capabil de cele mai înalte performanţe în concursurile de Obedience, calitaţi pentru care este una dintre rasele preferate de poliţia americană.

În relaţia cu omul, caracterul lui este marcat de o mare blândeţe şi sensibilitate şi de necesitatea de a fi permanent în apropierea stăpânului, motiv pentru care nu poate fi ţinut izolat, în padoc. Încă de acum două secole, specialiştii subliniau că, pentru a fi performant la lucru, Weimaranerul trebuie să trăiască în familie, să fie tratat cu dragoste şi cu blândeţe şi să nu fie agresat niciodată.

Ţara de origine: Germania.

Utilizare: câine de vânătoare.

Clasificare FCI: Grupa a VII-lea a Pontatorilor Continentali, secţiunea 1.1, tipul “Brac” (Pointer Continental), cu probă de lucru.

Aspect general: este un câine de talie mare, frumos conturat, bine muscularizat, cizelat.

Cap: este cizelat, proporţional cu dimensiunea corpului; stopul este foarte lejer, puntea nazală este dreaptă, adesea uşor curbată; botul este lung şi puternic iar trufa este lată, de culoarea pielii sau închis pigmentată; maxilarele sunt puternice şi obrajii bine muscularizaţi.

Ochi: sunt rotunzi, foarte uşor înclinaţi, de culoarea chihlimbarului mai deschis sau mai închis; puii au ochii de culoare albastru închis.

Urechi: sunt prinse sus, sunt destul de lungi şi uşor rotunjite la vârf; sunt poziţionate uşor către înainte şi răsucite când câinele este atent;

Corpul: este uşor alungit; gâtul este musculos, bine legat, purat nobil; greabănul este pronunţat; pieptul lung şi puternic este bine coborât, cu coaste bine arcuite; spatele este ferm, musculos; crupa este lungă, moderat înclinată.

Roba: la varietatea cu păr scurt, roba este scurtă, densă, foarte groasă, bine lipită de corp iar subpărul este aproape inexistent; la varietatea cu păr lung, roba este suplă, cu sau fără subpăr, netedă şi uşor ondulată (în anul 1973 un scotian numit J. Seymour a prezentat publicului englez primii pui de Weimaraner cu par lung).

Culoarea: gri-argintiu, gri-maroniu, gri-şoarece, sau orice nuanţă intermediară; capul şi urechile au în general culori mai deschise; câteva pete mici albe sunt permise pe piept şi pe degete; câteodată există o dungă întunecată mai mult sau mai puţin pronunţată pe mijlocul spatelui.

Membrele: sunt lungi, bine-legate şi muscularizate; labele sunt puternice şi rotunde, cu degete bine strânse.

Coada: este prinsă destul de jos, puternică, acoperită cu păr abundent; în repaos atârnă, iar în acţiune este purtată paralel cu solul; se cupează între jumătate şi două treimi din lungimea sa.

Înălţime: masculii măsoară între 59 şi 70 de cm., înălţimea ideală fiind de 62-67 de cm.; femelele măsoară între 57 şi 65 de cm., înălţimea ideală fiind 59-63 de cm.

Greutate: masculii au între 30 şi 40 de kg.; femele au între 25 şi 35 de kg.

Temperament: acest câine entuziast, posesor al unui simţ olfactiv remarcabil, a fost iniţial un câine de urmă, şi mai apoi, în secolul al XIX-lea a devenit un pointer; este un bun urmăritor dar şi un bun câine de apă; poate urmări prada rănită şi poate aporta toate tipurile de vânat; are o predispoziţie puternică pentru pază şi apărare; este un companion foarte plăcut, care necesită un dresaj ferm.

Întreţinere: se poate adapta la viaţa de apartament, dar are nevoie de lungi plimbări zilnice; de asemenea, necesită periere regulată şi asigurarea igienei urechilor.

Utilizare: câine de vânătoare; câine de pază şi apărare; câine de companie.

Weimaraneri celebri

• Weimaranerul a reprezentat figura centrală a operei celebrului fotograf William Wegman. Bracii Man Ray și Fan Ray au fost muzele fotografului în încercarea, reușită ce-i drept, de a reda arta publicului într-o formă inedită. Cei doi braci au pozat frecvent imbrăcați în haine barbatești și de damă, apărând și în celebrul serial Strada Sesame în urma căruia și-au dobândit porecla de “câini cu mâini”  
• Presedintele american Dwight D. Eisenhiwer a detinut o femelă Weimaraner, pe nume Heidi.
• Presedintele francez Valery Giscard d`Estaing a avut o femela Weimaraner numita Jugurtha, despre care se spune ca ar fi avut obiceiuri umane: greu de crezut dar radea si … bea ceai.
• Pilotul de Formula 1 Mark Webber este posesorul unui Weimaraner pe nume Shadow.

Articolul Bracul de Weimar – o apariție electrizantă pe câmpul de vânătoare apare prima dată în AnimalMagazin.

Iată, aşadar, şase motive concrete pentru care îţi recomandăm să-ţi scoţi câinele la plimbare, să te joci cu el sau să-l provoci la tot felul de exerciţii fizice:

1. În primul rând (şi asta o ştie oricine), activitatea fizică reprezintă cea mai bună modalitate de a arde caloriile. Prin urmare, cu cât mai multă mişcare, cu atât mai puţine calorii! Acest lucru se poate dovedi benefic nu numai pentru câinele tău, ci şi pentru tine. Astfel, îţi ajuţi câinele să se menţină sănătos şi, în acelaşi timp, îţi fortifici şi tu organismul.

2. Poate ai observat, la un moment-dat, că prietenul tău patruped a câştigat destul de mult în greutate. Numai că, probabil, ţi-ai dat seama prea târziu de acest lucru. Apoi ai încercat să-l ajuţi să slăbească prin exerciţii fizice. Acesta a mai scăzut în greutate, dar nu foarte mult. Te-ai descurajat şi ai încetat să mai încerci, spunându-ţi în mintea ta că îţi iubeşti câinele aşa cum e, indiferent de câte kilograme ar avea. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă îl iubeşti, doreşti să-l ştii sănătos.

Hai să-ţi spun cum stă treaba! Fiecare individ are o anumită limită până la care poate slăbi în mod normal. Însă o activitate fizică susţinută poate sparge această limită. De aceea, reţine că perseverenţa este cheia succesului.

3. Mişcarea regulată ajută şi la creşterea ratei metabolismului, menţinând-o ridicată pentru o perioadă îndelungată de timp, chiar şi după oprirea activităţii. Astfel, câinele tău va putea mânca aproape orice şi nu va câştiga în greutate.

4. O activitate fizică bine programată îţi poate ajuta câinele să se odihnească mult mai bine, astfel încât rareori să ajungă în situaţia de a simţi oboseala. Singurul lucru la care va trebui să fii atent(ă) este ca exerciţiile fizice să nu se desfăşoare seara târziu, deoarece, în acest caz, s-ar putea să vezi că pe câinele tău nu-l va mai lua somnul şi evident că nu te va lăsa nici pe tine să dormi. Experţii spun că trebuie să laşi un interval de cel puţin trei ore între perioada de activitate fizică şi momentul somnului.

5. Exerciţiile fizice influenţează nu numai sănătatea fizică, ci şi pe cea mentală. Astfel, datorită substanţelor chimice care se eliberează în organism în acele momente (cum ar fi eliberarea endorfinei în creier), câinele tău va ajunge să se simtă complet relaxat şi întotdeauna în formă. Nu-l vei mai vedea niciodată stresat sau nervos fără un motiv întemeiat.

6. Şi un ultim motiv, dar nu cel din urmă, pentru care ar trebui să îţi scoţi câinele mai des la plimbare îl reprezintă faptul că activitatea fizică reduce riscul apariţiei multor boli, printre care: afecţiunile cardiace, diabetul sau diverse forme de cancer.

Articolul 6 beneficii ale unei activităţi fizice regulate apare prima dată în AnimalMagazin.