Bracul de Weimar – o apariție electrizantă pe câmpul de vânătoare

Bracul de Weimar se distinge prin culoarea sa deosebită, silueta elegantă şi aristocratică, este un excelent câine de vânatoare şi de companie, redutabil concurent la Obedience, iar întreţinerea sa nu ridică mari probleme. Motive mai mult decât suficiente pentru ca Bracul de Weimar să fie o rasă foarte populară. Şi totuşi, în multe ţari din Europa lui “natală”, Weimaranerul este încă o „rasă rară“. In schimb, americanii l-au adoptat cu multă dragoste, supranumindu-l “Fantoma Gri”.

După cum afirmă unii experţi, nu numai timpul a ascuns urmele strămoşilor rasei. Se pare că şi nobilii germani au făcut aceasta pentru ca magnificul lor Brac gri-argintiu să pară a fi exclusiv creaţia ducatului de Saxa-Weimar. S-a demonstrat, însă, că strămoşii rasei provin din Franţa. În favoarea acestei teze vin statuile regelui Ludovic cel Sfânt (Ludovic al IX-lea), alături de care stă câinele său de vânatoare favorit, câine care seamăna foarte mult cu Weimaranerul actual. Apoi, numeroase stampe şi tapiserii franceze medievale cuprind imagini în care observăm aceşti câini gri-argintii. Se spune că Ludovic al IX-lea, întorcându-se dintr-o cruciadă din nordul Africii, a adus câţiva câini de culoare argintie. Acest tip de câine a fost denumit Chien Gris de Saint-Louis şi este strămoşul direct al Weimaranerului. Câinii lui Ludovic cel Sfânt erau folosiţi la vânătoarea de cerbi şi au constituit haitele regale din Franţa, până la sfârşitul secolului al XVII-lea şi îi putem „repera“ în lucrările lui Jean Baptiste Oudry, pictorul de curte al lui Ludovic al XIV-lea. Abia la începutul anilor 1700, rasa intră în graţiile curţii de Saxa-Weimar. Marele Duce Karl August a încrucişat exemplare din linii franceze pure cu rase de aret, în special cu Pointer, pentru a obţine un câine de vânatoare mult mai rapid şi mai suplu decât originalul Chien Gris de Saint-Louis, dar păstrând, totuşi, buna parte din caracteristicile acestuia. Noua rasă a fost denumită, cu mândrie, Brac de Weimar, iar exemplarele erau crescute şi selecţionate exclusiv în crescătoriile ducelui – fapt istoric important, care a permis conservarea caracteristicilor rasei. Din păcate, după razboaiele napoleoniene, singurele informaţii despre Weimaraner se găsesc în arhivele cinegetice franceze şi germane, aceşti câini fiind folosiţi de către paznicii de vânătoare pentru a descuraja braconierii şi pentru a menţine echilibrul populaţiilor de mistreţi şi de lupi.

În aceste condiţii, câţiva germani pasionaţi s-au încăpăţânat să salveze Weimaranerul aflat pe cale de dispariţie, trasformându-l într-un câine performant la aproape toate tipurile de vânătoare. În Germania, rasa a fost recunoscută oficial în 1896 şi, un an mai târziu, s-a înfiinţat şi Clubul dedicat Weimaranerului.

Primul război mondial a însemnat un nou moment de cumpănă în existenţa rasei: se pare că doar 12 exemplare mai supravieţuiseră în Germania. Şi este foarte posibil ca existenţa Bracului de Weimar actual să se datoreze unui…accident de vânatoare. În 1915, maiorul Robert de Berber a ucis, din greşeală, un Weimaraner. Cuprins de remuşcări, s-a hotărât să se ocupe de creşterea şi selecţia rasei. Se spune că, pentru revigorarea rasei, germanii au făcut din nou diverse încrucişări cu Bracul German cu Păr Scurt, cu Pointerul şi chiar cu Dogul German albastru (pentru a creşte talia Weimaranerului). Unii chiar încearcă să simplifice istoria, susţinând că Weimaranerul este o rasă derivată din Bracul German cu Păr Scurt, însă teoria e cam „subţire“.

Este drept că Bracul de Weimar este un… Brac, dar este mult mai „bătrân“ decât toţi ceilalţi Braci germani. Standardul modern al rasei s-a elaborat în 1925, dar, după cel de-al doilea razboi mondial, Weimaranerul era iarăşi în pragul dispariţiei. Se năşteau foarte puţini pui şi aproape toţi erau cumpăraţi de soldaţii americani care, impresionaţi de alura Weimaranerului în alergare, l-au poreclit Grey-Ghost (Fantoma gri). Şi aşa, în timp ce în Europa efectivele rasei se refăceau cu greu, în America, Fantoma Gri devenea un câine foarte popular.

Boom-ul american se datorează, în parte, şi faptului că rasa a fost îndrăgită de câteva personalitaţi, printre care Grace Kelly, Eisenhower şi Roy Rogers, astfel încât, pentru americani, era o dovadă de bun-gust să ai un Weimaraner. Succesul de peste ocean i-a ajutat substanţial pe crescătorii germani. Astfel, în anii ’50, şeptelul crescuse suficient în Germania pentru a se relua selecţia Weimaranerului, atât pe baza standardului cât şi în funcţie de aptitudinile de lucru, iar, în 1969, şi FCI a recunoscut rasa.

Caracteristici de bază

Popularitatea Weimaranerului în SUA nu s-a datorat doar unui moft al unei vedete sau doar frumuseţii acestui câine. În secolul al XIX-lea, germanii au selecţionat Weimaranerul astfel încât, pornind de la un câine oarecum asemănator copoilor, specializat în vânarea animalelor cu blană şi agresiv împotriva prădătorilor, au obţinut un Brac autentic, căruia i-au adăugat „funcţiile“ de vânator de păsări şi de aportor.

Pentru complexitatea aptitudinilor sale, în America, Weimaranerul a fost catalogat drept câine de vânătoare polivalent, adică o rasă care găseşte şi pontează vânatul, aportează şi de pe sol şi din apă, are un nas excelent şi ţine urma vânatului rănit, atât pe sol cât şi în apă. În plus, îşi protejează stăpânul, dar fără a fi agresiv, este foarte inteligent şi docil, capabil de cele mai înalte performanţe în concursurile de Obedience, calitaţi pentru care este una dintre rasele preferate de poliţia americană.

În relaţia cu omul, caracterul lui este marcat de o mare blândeţe şi sensibilitate şi de necesitatea de a fi permanent în apropierea stăpânului, motiv pentru care nu poate fi ţinut izolat, în padoc. Încă de acum două secole, specialiştii subliniau că, pentru a fi performant la lucru, Weimaranerul trebuie să trăiască în familie, să fie tratat cu dragoste şi cu blândeţe şi să nu fie agresat niciodată.

Ţara de origine: Germania.

Utilizare: câine de vânătoare.

Clasificare FCI: Grupa a VII-lea a Pontatorilor Continentali, secţiunea 1.1, tipul “Brac” (Pointer Continental), cu probă de lucru.

Aspect general: este un câine de talie mare, frumos conturat, bine muscularizat, cizelat.

Cap: este cizelat, proporţional cu dimensiunea corpului; stopul este foarte lejer, puntea nazală este dreaptă, adesea uşor curbată; botul este lung şi puternic iar trufa este lată, de culoarea pielii sau închis pigmentată; maxilarele sunt puternice şi obrajii bine muscularizaţi.

Ochi: sunt rotunzi, foarte uşor înclinaţi, de culoarea chihlimbarului mai deschis sau mai închis; puii au ochii de culoare albastru închis.

Urechi: sunt prinse sus, sunt destul de lungi şi uşor rotunjite la vârf; sunt poziţionate uşor către înainte şi răsucite când câinele este atent;

Corpul: este uşor alungit; gâtul este musculos, bine legat, purat nobil; greabănul este pronunţat; pieptul lung şi puternic este bine coborât, cu coaste bine arcuite; spatele este ferm, musculos; crupa este lungă, moderat înclinată.

Roba: la varietatea cu păr scurt, roba este scurtă, densă, foarte groasă, bine lipită de corp iar subpărul este aproape inexistent; la varietatea cu păr lung, roba este suplă, cu sau fără subpăr, netedă şi uşor ondulată (în anul 1973 un scotian numit J. Seymour a prezentat publicului englez primii pui de Weimaraner cu par lung).

Culoarea: gri-argintiu, gri-maroniu, gri-şoarece, sau orice nuanţă intermediară; capul şi urechile au în general culori mai deschise; câteva pete mici albe sunt permise pe piept şi pe degete; câteodată există o dungă întunecată mai mult sau mai puţin pronunţată pe mijlocul spatelui.

Membrele: sunt lungi, bine-legate şi muscularizate; labele sunt puternice şi rotunde, cu degete bine strânse.

Coada: este prinsă destul de jos, puternică, acoperită cu păr abundent; în repaos atârnă, iar în acţiune este purtată paralel cu solul; se cupează între jumătate şi două treimi din lungimea sa.

Înălţime: masculii măsoară între 59 şi 70 de cm., înălţimea ideală fiind de 62-67 de cm.; femelele măsoară între 57 şi 65 de cm., înălţimea ideală fiind 59-63 de cm.

Greutate: masculii au între 30 şi 40 de kg.; femele au între 25 şi 35 de kg.

Temperament: acest câine entuziast, posesor al unui simţ olfactiv remarcabil, a fost iniţial un câine de urmă, şi mai apoi, în secolul al XIX-lea a devenit un pointer; este un bun urmăritor dar şi un bun câine de apă; poate urmări prada rănită şi poate aporta toate tipurile de vânat; are o predispoziţie puternică pentru pază şi apărare; este un companion foarte plăcut, care necesită un dresaj ferm.

Întreţinere: se poate adapta la viaţa de apartament, dar are nevoie de lungi plimbări zilnice; de asemenea, necesită periere regulată şi asigurarea igienei urechilor.

Utilizare: câine de vânătoare; câine de pază şi apărare; câine de companie.

Weimaraneri celebri

• Weimaranerul a reprezentat figura centrală a operei celebrului fotograf William Wegman. Bracii Man Ray și Fan Ray au fost muzele fotografului în încercarea, reușită ce-i drept, de a reda arta publicului într-o formă inedită. Cei doi braci au pozat frecvent imbrăcați în haine barbatești și de damă, apărând și în celebrul serial Strada Sesame în urma căruia și-au dobândit porecla de “câini cu mâini”  
• Presedintele american Dwight D. Eisenhiwer a detinut o femelă Weimaraner, pe nume Heidi.
• Presedintele francez Valery Giscard d`Estaing a avut o femela Weimaraner numita Jugurtha, despre care se spune ca ar fi avut obiceiuri umane: greu de crezut dar radea si … bea ceai.
• Pilotul de Formula 1 Mark Webber este posesorul unui Weimaraner pe nume Shadow.